Oamenii din Calea Griviței: hârtii pentru autorități, suflete pentru Mihaela
O învățătoare din București a înțeles că, fără servicii de asistență socială, intervențiile educaționale nu sunt suficiente. De aceea, când asistența socială e limitată, își asumă tot ea sarcina asta.
Autor: Sorana Stănescu
Voce: Oana Sandu
Fotografie: Bogdan Gîrbovan
„Elevilor ei le spunea că sunt „clasa campionilor” și că cea mai importantă valoare e prietenia. Când unul dintre ei ajungea la spital (și se întâmpla), îi lua pe toți și mergeau în vizită, până când, pe neștiute, au ajuns să meargă și singuri. Spre sfârșitul clasei a IV-a i-a făcut să nu se mai bată, să citească, dar cam atât. I-ar fi lăsat repetenți pe toți, numai să mai aibă un an cu ei.
Voce: Oana Sandu
Fotografie: Bogdan Gîrbovan
„Elevilor ei le spunea că sunt „clasa campionilor” și că cea mai importantă valoare e prietenia. Când unul dintre ei ajungea la spital (și se întâmpla), îi lua pe toți și mergeau în vizită, până când, pe neștiute, au ajuns să meargă și singuri. Spre sfârșitul clasei a IV-a i-a făcut să nu se mai bată, să citească, dar cam atât. I-ar fi lăsat repetenți pe toți, numai să mai aibă un an cu ei.
A făcut, în schimb, altceva: în anul următor a luat o Clasă Pregătitoare ca normă didactică și a rămas diriginte voluntar la clasa ei, cu care făcea și o oră de științe sociale, pe care avea dreptul să o țină datorită studiilor ei: management în administrație publică la ASE. În plus, când putea, mai fura câte o oră cu ei de la colegi: geografie, de la doamna directoare, când și când un desen sau o muzică, ca să mai recupereze câte ceva. Dimineața îi învăța pe cei mici să țină creionul în mână și după-amiezele era cu cei mari."
★ Support this podcast ★
Descoperă alte podcasturi DoR: Pe Bune, mame, Satul Mădălinei, Răzleții.
All rights reserved